S-a dus … şi nu mai vine

S-a dus…

S-a dus vremea în care puteam să dorm pană la 12 şi apoi să lenevesc în pat citind o carte bună şi a doua zi să găsesc argumente de ce nu m-am dus la şcoală …

S-a dus vremea când jucam elastic cu vecinele până nu-l mai vedeam …

S-a dus vremea când primeam bursă doar pentru că am fost conştincioasă …

S-au dus taberele explo din fiecare vară şi miile de camporee, şi excursii şi …

S-au dus atât de multe capricii, cadouri ce mi le făceam, zilele în care îmi permiteam să nu fac nimic …

Şi ce-o să vină?

Va veni vremea când trebuie să muncesc pentru a trăi …

Va veni vremea să mă gândesc că din primul salariu o să îmi cumpăr frigider în loc de bicicletă (nu haine, nu clame de păr, nu vată de zahăr sau… nu, nu… a trecut vremea aia). O, şi de ar fi doar frigiderul…

Va veni vremea când o să vin acasă ruptă de oboseală şi va trebui să par fresh pentru munca de acasă …

Ce e acum?

E perioada în care încerc să îmi asum schimbările. Niciodată nu mi-a fost mai greu. Toată lumea trece prin asta, dar mi-aş dori să fiu excepţia care întăreşte regula. Mi-aş dori să dau timpul înapoi şi să îmi mai iau mapa şi să merg zilnic la şcoală, să pot să-mi iau oricând vacanţă şi să merg în Austria şi la ai mei etc

De ce a trebuit să se ducă, ce pot să fac?

- “Singurul lucru ce poţi să-l faci e să te bucuri de noua etapă …” - zice raţionalul din mine.

PS: Cel mai nasol e ca s-a dus şi acum nu e nimic… decât lungi nopţi nedormite în care îmi imginez … mai bine nu zic ce

Ma iubeste… nu ma iubeste…un alt mod de a spune “Te iubesc!”

Azi aveam nevoie de reconfirmarea îndrăgirii cuiva…

- Denisa, ummmm, mă mai iubeşti?

- Păi, la început nu îmi plăcea deloc de tine şi mă cam enervai, dar acum: te iubesc ca prima dată…

-

- Mai pleci la Bucureşti sau Cluj sau.. pentru facultate?

- Păi m-am gândit că vreau să îmi trăiesc şi viaţa, nu cred că împlinirea profesională o să-mi aducă aşa de multă satisfacţie. Vreau să îmi iau timp şi de trăit…

- Ce mă bucur :)!

-Păi de ce aşa de tare?

- Păi când mai vin pe la Braşov vreau să te văd. Io cu cine mai stau, cu cine mai povestesc…?

DA, mă iubeşte …

Cine mi-a pus drojdie’n licenţă?

Ieri am decis că nu mai pot, că e prea mult şi că scot pur şi simplu ultimul capitol al licenţei (chit că era făcut) ca să ajung şi eu la o lucrare ok de 70-80 de pagini. Zis şi făcut, am scos capitolul şi tot am mai mult de 80 de pagini şi încă mai am de scis la conţinut… ca să nu mai punem la socoteală concluziile..

Ori eu gândesc în prea multe cuvinte, ori cineva mi-a pus drojdie-n licenţă…

Studenţii bursieri nu au drept la restanţe?

Se face că nu am putut să mă prezint la un examen, drept pentru care am restanţă …

Azi trebuia să mă duc să îmi dau restanţa… intru în sală şi toţi cu ochii şi gura pe mine.. ce cauţi tu aici? Până şi profu’ mă întreabă cu ce te pot ajuta, convins fiind că nu am venit pentru restanţă… În fine a trebuit să revin mai târziu, se face anunţul: să intre restanţierii… dau să intru la care colegii: Beti acum sunt restanţele, nu consultaţiiile… da, ştiu, eu la restanţe vreau să intru…. au rămas ca la dentist…

Ce înseamnă ca ceilalţi să aibă o imagine bună creată despre tine… sau capul nostru să fie plin de prejudecăţi: studenţii bursieri nu au drept să aibă restanţe…

Mi-aş dori să n-am nimic

Când m-am întors acasă din scurta mea vacanţă parca toate lucrurile din casa mea făcuseră pact să se strice… şi nu e prima dată când mi se întâmplă asta… de parcă nu ar fi fost suficient că tocmai am plecat dintr-un loc drag, de la nişte oameni aproape de inima mea, unde mănânci spanac la comandă, unde fratele meu cu scuterul e disponibil să mă plimbe când şi unde mi se năzare mie, unde nu trebuie să iau trenul de la aeroport, cu alte cuvinte de la ai mei…

Eram în tren în drum spre casă, dar parca nu simţeam că merg spre casă… Ştiam că nu o să mai fie spanac în frigider, că seara n-am pe cine să aştept, că nu o să mai pot purta acele rochize în breteluţe…. îmi doream să mă întorc, ba nu.. îmi doream să vin la primul seminar de la Back to basis , îmi doream să fiu în Austria, ba nu… îmi doream să nu mai exist…

Aveam la mine suficinte lucruri cât să mă îmbrac 3 sezoane, aveam şi bani, si tot, dar nu mă aveam pe mine. Nu putea nimic să mă satisfacă, îmi doream să mă pot divide, îmi doream ca alţii să decidă unde să merg, ce să fac…

Şi mai trist că prietenii ce le lăsasem calzi erau atât de reci… nu pot să am totul, aşa că nu mai vreau nimic, e aşa de trist să pierzi….

Toţi mă întreaba de când am venit: ce e cu tine… pari supărata? Nu, nu sunt…. Parcă ai avea nevoie de un umăr să plângi? Nu, nu am nevoie… Vrei să vorbim? Nu, nu vreau…

Vreau!

De fapt, problema este că nu ştiu de unde să mă adun…

De ce lalelele nu au nevoie de umbrelă?

Plouă… toată lumea caută un adăpost în cazul în care nu sunt pregătiţi cu o umbrelă. Soare… cauţi un loc cu umbră sau îţi pui ochelarii de soare. Ninge… te uiţi de după fereastră la minunăţiile de afară etc.

Aşa suntem noi oamenii. Fugim de “suferinţă”, căutăm să ne menajăm în toate.

În loc să ne bucurăm de revigorarea unei ploi de primăvară, ne ascundem sub umrelă. În loc să lăsăm soarele să se joace în părul nostru şi să ne mângâie pielea, ne jucăm de-a vaţi ascunselea cu el. În loc să ieşim să ne chinuim să înghiţim primii fulgi de nea, preferăm să îi admirăm de după fereastă, de acolo de unde ne e cald şi bine etc.

Până când ne mai ascundem de micile probleme ale vieţii? Până când găsim tot timpul alte căi laterale? Cât ne mai trebuie până când vom avea curajul să ne înfruntăm “uriaşii”?

Să luăm exemplu din natură. Să stăm acolo unde am fost sădiţi atât pe timp de vară cu soare, cât şi pe acelaşi timp de vară, dar cu ploaie.

Eu una vreau să fiu o lalea plină cu stropi.

E timpul

Frazele “într-o bună zi”, “una din zilele astea” sau “într-o zi cu soare” fac parte din vocabularul nostru zilnic. Ne place să ne proiectăm acţiunile, gândurile, chiar şi sentimentele într-un viitor apropiat, dar în nici un caz astăzi. Nu vrem să facem alegeri acum ca nu cumva să greşim, ne spunem: voi mai medita la asta, când de fapt tu şti ce ai alege, dar ţi-e frică să-ţi asumi responsabilităţi.

Si în loc să iei hotărârea laşi să te gândeşti până data viitoare şi până atunci te apuci să-ţi proiectezi o grămadă de vise. Astfel ne pregătim cele mai frumoase cuvinte pentru a i le spune alesei/alesului de ziua ei/lui, ne păstrăm parfumul de firmă pentru întâlmirea de Crăciun, hainele speciale le păstrăm doar pentru întâlniri speciale, iar vesele nouă e clar doar pentru musafiri.

Păstrăm totul pentru o ocazie deosebită. Aşteptăm ca să vină ziua cuiva ca să putem să-i dăm cadoul pe care-l cumpărasem de mult timp, aşteptăm să vină examenul pentru a învăţa, aşteptăm să vină Crăciunul pentru a fi mai darnici, aşteptăm să ne sune celălalt pentru a-i spune “mi-a fost dor de tine”. Oare prin faptul că cineva s-a născut într-o anumită zi îl face mai special şi doar atunci poate primi cadouri şi cuvinte apreciative? Oare doar pentru a trece examenul şi pentru a lua bursă se merită să învăţăm? Oare dărnicia se cultivă doar de Crăciun şi în rest nu mai avem ochi pentru familie, prieteni şi, de ce nu, pentru bătrânica ce vine floricele pentru a-şi întreţine cele doua strănepoate? Pentru că ne ducem la piaţă nu ne putem da cu parfumul de firmă?

Ne imaginăm că în acel moment vom fi fericiţi, dar mă întreb de unde atâta siguranţă că vom mai avea suflu în acea “bună zi”? Şi mai mult decât atât, chiar de totul se întâmplă aşa cum ne-am proiectat, tot vom mai lăsa lucruri de făcut pentru următoarea “ocazie specială”. Înseamnă cumva asta că avem predestinate anumite zile ale anului ca doar în ele să fim fericiţi, ca doar de Craciun să fim darnici, ca doar de ocazii speciale să oferim şi să primim cadouri?

Haideţi să nu mai lăsăm ca numele unei zile sau ziua de naştere să ne blocheze într-o amânare continuă pentru a fi buni, darnici, iubitori. Haideţi să lăsăm delăsarea şi amânarea să nu ne mai acapareze viaţa, ci să facem din fiecare clipă o ocazie deosebită. Să nu uităm că orice lucru mare e alcătuit din multe lucruri mici, şi fără un metru din drumul vieţii noastre nu ne vom putea sfârşi călătoria vieţii noastre. Haideţi să facem din viaţă un sumum de experienţe de care să ne bucurăm, nu o luptă pentru a supravieţui. Totul depinde de unghiul din care priveşti.

Mugurii deja sunt ieşiţi, chiar de mai ninge ;).