Archive for the ‘observaţii’ Category

Casnicia te face sa arati din ce in ce mai bine

Vorbeam aseara cu o prietena despre cum ne mai merge, ce mai facem, la care ea mi-a zis:

– Despre tine cred ca iti merge bine ca areti din ce in ce mai bine…

Discutie care a facut sa ma bucur din nou de casnicia mea. Am mai spus-o si o repet. Nu cred ca exista pe fata intregului glob o persoana mai potrivita pentru mine. Am certitudinea ca aceasta casnicie este binecuvantata si ca aici e locul meu. Dupa 2 zile jumate de stat singura aseara jubilam ca un copil care a primit o sacosa de acadele colorate. Pur si simplu nu puteam sa adorm asa de fericita eram ca e din nou cu mine.

Frumos a surprins Roxi intr-o discutie: odata ce ai gasit omul care te defineste parca esti handicapat singur.

Familia e locul unde te simti cel mai implinit, locul in care te simti in siguranta, locul in care iti permiti sa fii vulnerabil, locul in care nu iti e rusine cu nimic din ceea ce esti si faci, locul in care poti sa razi si sa plangi exact atunci cand iti vine, locul desninat fericirii.

Reclame

Mediocru perfect?

Zilele acestea nu am fost prea in apele mele. Am perioade in care imi revin anumite ganduri care ma framanta, care ma fac sa ma simt uneori foarte bine, dar alteori deprimata. Zilele acestea am fost cam trista. Asera, sotul meu m-a provocat si i-am spus:

– Uite, stii, fac o gramada de lucruri mediocru (cant, gatesc, fac poze, scriu pe blog, sunt nevasta, socializez etc). Nu stiu un lucru pe care sa-l fac foarte bine, dar nici groaznic.

– In cazul asta esti aproape un geniu!

– Tu razi acum de amaraciunea mea?

– Sa stii sa faci bine o paleta larga de activitati este un lucru extraordinar.

Mi-a povestit cum in adolescenta a citit o carte care vorbea tocmai de acest fapt. Si ca atunci el si-a propus sa fie un mediocru perfect – adica sa incerci sa faci cat de bine poti orice activitate – mi-a placut, o sa incerc si eu :).

Sentimente

Duminica trecuta am fost la Bucuresti si, printre altele, am luat-o si pe sora mea de la aeroport. A intarziat 50 minute, motiv pentru care am stat suficient de mult in aeroport asteptand-o. Am stat pe banca si am inceput sa observ fetele oamenilor, reactiile lor la sosirea familiei, prietenilor, cunoscutiilor etc.

Am observat emotiile prietenului cu buchetul de flori in mana, dorul sotiei dupa sotul plecat de multi ani in strainatate la munca, am observat indiferenta celui care trebuia sa ia un necunoscut cu o pancarda cu numele acestuia in mana si am mai observat nerecunoasterea unor membrii ai familiei si despre asta as vrea sa scriu.

O sotie isi astepta sotul cu copilul in brate. Acesta avea aproximativ 3 ani. Sotia fericita zambeste cand il vede si astepta acelasi lucru sa se intample si in cazul copilului, acesta neschitand nici un gest.

– Uite-l pe tati!

Copilul isi intoarce indiferent capul, fata ii ramane nemarcata de nici un sentiment, cuvantul tata neavand, se pare, nici o semnificatie pentru el. Nici tatal se pare ca nu a fost marcat de aceasta intalnire, nu am vazut suferinta, amaraciune, apasere pe fata lui ca propriul copil nici macar nu il recunoaste.

Am ramas profund marcata de acest eveniment. E trist sa te trezesti in postura de parinte si propriul copil sa nu te recunoasca. Copilul saracul nu are nici o vina, nu a fost decizia lui ca tatal lui sa plece, cel mai probabil cu argumentul:

– sa ii fac copilului si familiei un trai mai bun!

… nestiind sau nevrand sa ia in considerare ca, de fapt, isi distruge familia si mai ales viitorul copilului pentru ca in perioada in care copilul avea cel mai mult nevoie de parinti, de sfat, de educatie, a ramas fara.

Nu, banii mai multi nu aduc fericire si un viitor mai bun pentru o familie. Fericirea in familie e atunci cand treci impreuna si prin evenimente frumoase si prin cele mai triste, si in proseritate si in saracie, si in zambete si in lacrimi. Fericit esti atunci cand ai cui sa ii spui TOT ce ai pe suflet, toate framantarile, toate bucuriile, sa poti sa plangi pe umarul cuiva fara sa iti fie teama ca te va judeca sau te va considera o faptura slaba, sa poti sa fii ceea ce esti si sa nu iti fie rusine de tine, sa te simti bine in pielea ta 🙂

Hmmm

Facand curatenie pe laptop zilele acestea am dat peste un document word salvat sub denumirea de „Hmmm”. Nu imi aminteam ce este asa ca l-am deschis… era de fapt inceputul uni interviu pe care l-am acordat. Stiu ca a trebuit sa scriu despre mine (nu mai stiu exact scopul – parca era ceva despre ralatia cu parintii). Cum in ultimul timp tot incerc sa scap de cat mai multe lucruri dar sa le pastrez totusi o sa il pun aici.

„Hmmm…

Nu este o sarcina usoara sa scriu despre mine. Asta presupune sa ma fac vulnerabila – o sa incerc totusi sa scriu ca si cum nimeni nu ar urma sa citeasca.

As putea sa scriu despre generalitati, despre ce m-a marcat, despre ce imi place si ce nu imi place la mine, despre intamplari haioase, despre prieteni si familie, despre simtaminte, despre o gramada de lucruri… Imi e greu sa aleg despre ce, poate o sa scriu cate putin din fiecare.

Probabil ca mai putin conteaza ca sunt fata cea mica a familiei, ca am 24 ani jumate, ca mi se spune Betty,  ca in 4 zile ma casatoresc… de fapt asta cu casatoritu conteaza.

Majoritatea spun despre mine ca sunt o persoana ciudata si atipica si imi place foarte mult acest lucru.  Imi place ideea de a nu fi o persoana comuna, ca lumea sa ma gaseasca interesanta si sa fie curioasa sa ma cunoasca mai mult decat ceea ce e usor de cunoscut la cineva. De multe ori am o satisfactie deosebita sa fac lucrurile diferit si ma simt foarte bine cand lucrul meu este apreciat si imi iese bine. Imi amintesc acum de un exemplu: mai erau 2 zile si trebuia sa prezint licenta. Toata lumea mergea pe varianta clasica, dar mie mi-a venit o idee deosebita: cum ar fi sa prezint licenta sub forma de basm? Am intrebat in stanga si-n dreapta si primeam mai degraba feedback negativ, dar pe mine ma cam incanta ideea. Am pus in balanta: pot sa prezint sub forma de basm si comisiei sa ii placa si sa aprecieze acest lucru si iau un 10 pe creativitate si originalitate sau pot sa se ia de mine ca e o lucrare stintifica si nu se cuvine sa fac asa ceva si sa primesc o nota foarte mica. Noroc ca am avut o persoana care m-a incurajat ( de obicei imi place sa am sustinerea unei persoane in care am incredere in domeniul respectiv – imi este foarte greu sa iau o decizie daca nu am pe nimeni de partea mea) si a iesit bine, chiar mai bine decat ma asteptam.

Ma simt o persoana extraordinar de binecuvantata. De cele mai multe ori lucrurile ies mult mai bine decat ma astept, ocaziile ma surprind. Sunt multe momente in care ma simt extraordinar de coplesita de multitudinea de binecuvantari si lucruri bune. Si acum imi vin in minte o gramada de exemple:

–          primul exemplu imi vine in minte despre facultate. Imi amintesc si acum de nesiguranta si incertitudinea pe care o aveam in clasa a 12-a si dupa Bac. Am facut mate-info si stiam un singur lucru: nu mai vreau matematica si nici sa invat, asa ca m-am orientat spre ceva ce nu necesita admitere si nu presupunea matematica. Mult timp am vrut sa dau la psihologie, dar, din pacate, era admitere asa ca am renuntat. M-am orientat spre ceva ce nu necesita admitere, asa ca am ajuns la sociologie. Stiu ca eram convinsa ca dupa primul an o sa raman repetenta – si nu exagerez deloc, dar m-am gandit asa. Eu, cel putin o sa incerc – simteam ca sunt datoare sa fac asta fata de parintii mei, si apoi, dupa ce o sa pic aproape toate examenele si raman repetenta o sa le spun ca nu sunt in stare, dar macar am incercat. Chestia asta cu responsabilitatea de a face o facultate o aveam prin faptul ca stiam ca parintii mei si-au dorit foarte mult ca copiii lor sa faca o facultate si sa ajunga bine. Si cum fratii mei nu au urmat acest drum acum ma vedem singura care poate sa le implineasca visul parintilor. In plus, mi-au mai si cumparat casa special pentru asta, asa ca avem o presiune foarte mare asupra umerilor mei. Sansele pe care le vedem de a iesi cu bine din acesta afecere erau minime, cu atat mai mult cu cat mi s-a insuflat ideea de catre parinti, si asa credeam si eu, ca sunt cea mai proasta si ma putin dotata dintre ceilati 2 frati ai mei. Cum presiunea era foarte mare mi-am zis: nu o sa ratez nici un curs, o sa invat atat cat pot si o sa fac tot posibilul. Imi amintesc cum la primele seminarii nu vorbeam deloc, cum nu am luat nici o tema pentru ca ma simteam prea proasta ca sa fiu in stare sa fac asa ceva si asteptam tot timpul sa faca altcineva ca sa am un model. Si a venit si prima sesiune si primu examen l-am luat cu 9. Am crezut ca a fost un noroc, apoi am mai luat si 10, si alti 9, si 8 si 6, dar nu am picat nici unul. Apoi am ajuns sa fac prima proiectele la seminarii, sa primesc aprecierea colegiilor si chiar a profesorilor. Cert e ca, daca inainte sa intru credeam ca o sa raman repetenta, de prin anul 2 sau 3 am inceput sa iau bursa si sa imi iau licenta cu 10. Tot despre scoala imi amintesc ca la inceputul anului 3 m-am dus la un profesor si i-am spus ca a gresit nota. A fost un proiect pe care l-am muncit intr-o noapte si la care am primit un 10 (si au mai fost doar 2 am impresia). Imi amintesc cum m-am dus la el si i-am spus: eu cred ca sunt proasta. Si i-am spus ca eu cred ca mi-a gresit nota, ca nu merit 10 si nu inteleg cum de am asa note bune. Imi amintesc cum mama ma suna aproape in fiecare seara in sesiune si ma intreba ce nota am luat. Si cand ii mai spuneam ca am luat un 8 sau 9 imi spunea: nu ai invatat si ma enerva extraordinar de tare. Numai eu stiu cum, in primul an, ma terzem pe la 4 -5 dimineata ca sa repet in ziua cu examenul. Am inteles, nu mi-a luat mult timp, cum notele mele au devenit un motiv de mandrie a mamei mele si ma simteam acum si mai responsabila. Deja am inteles ca nu se mai punea problema de a ramane repetenta, ci, dintr-o data s-a transformat intr-o „lupta” de a obtine cat mai mult. Imi amintesc si acum socul pe care l-am avut intre ce mi-am imaginat ca o sa fie si ceea ce era efectiv (intr-un fel am fost dezamagita, dar m-am si bucurat ca m-am putut descurca).                            

–          un alt exemplu care imi vine in minte se refera la persoanele cu care am fost inconjurata. Am ramas destul de timpuriu fara suport (psihic si fizic, nu material). Din fericire, am fost inconjurata tot timpul de persoane dragi, care m-au inteles si m-au acceptat asa cum eram si sunt. Au fost putine momente in care am vrut sa sun pe cineva si nu  am avut pe cine sau sa fiu privata de un umar pe care sa plang. Totusi, au fost momente in care mi-a fost foarte greu sa inlocuiesc lipsa familiei fizic langa mine cu cea a prezentei prietenilor. Imi amintesc acum ca am fost la festivitatea de absolvire a lui Carmen si mama ei i-a facut o supriza si s-a prezentat acolo. Eu o avusesem cu 2 zile inainte si atunci nu m-a durut asa de tare, dar cand am vazut bucuria din ochii lui Carmen am simtit o tristete foarte mare si mi-au cam dat lacrimile instantaneu. In principiu sunt mandra ca am reusit sa ma descurc singura si am stat atatia ani fara familie langa mine, dar au fost momente in care mi-a fost foarte greu. Imi amintesc ca imaginea care ma facea cel mai des sa plang pe strada era cand vedem un tata cu o fiica de mana sau nu neaparat si fericiti. Am regretat intotdeauna ca nu am reusit niciodata sa ma apropii si sa comunic cu tatal meu.

1.       Perioada fara suport (ce dificultati am avut, cum m-am descurcat)

Asa cum am amintit si anterior am ramas singura. Un lucru bun a fost totusi ca acest lucru s-a intamplat oarecum treptat. Mai intai ne-am mutat la scoala la oras impreuna cu fratii si parintii veneau in weekend. Atunci nu pot spune ca mi-a fost greu pentru ca nu apasau responsabilitati pe mine: nu faceam mancare, nu spalam etc. Apoi a plecat tata si pot spune ca a fost o usurare si o mare bucurie atunci pentru ca el a fost tot timpul foarte sever si autoritar cu noi, asa ca mi se parea ca acum, o data cu plecarea lui, mi se va deschide un nou orizont si o sa fiu mult mai fericita – lucru care aproape s-a intamplat. In sensul ca imi era teama chiar si cand ma imbracam ca o sa aiba de comentat ceva. Perioada cand am inceput sa resimt lipsa suportului si sa intampin dificultati a fost cand a trebuit sa ma despart de sora mea si sa ma mut intr-un alt apartament. Dintr-o data m-am trezit ca eu habar nu am unde se platesc facturile, ca nu prea stiu multe feluri de mancare, ca timpul de iesit in oras si relaxare se imparte cu curatenia si alte treburi casnice. Fara nici o pregatire prealabila m-am trezit ca trebuie sa imi iau responzabilitaea intretinerii si administrarii unei case si sa merg si la scoala (nu mai retin daca eram in clasa a 10-a sau a 11-a).

Dificultate Cum m-am descurcat
nu stiam unde se platesc facturile am intrebat pe colegi care mi-au explicat sau au venit cu mine
administratul banilor problema era ca nu avem o suma fixa pe care o primeam lunar si in care trebuia sa ma incadrez: avem mai multi bani si nu stiam cand o sa ii primesc pe urmatorii, asa ca trebuia sa fiu foarte atenta. Cand eram in facultate stiam ca primeam cam 1000 euro pe an si in anul 3 m-am trezit ca tatal meu mi-a spus ca nu o sa imi mai dea nici un ban. Daca nu mi-as fi pus bani deoparte (eu ii pusesem cu scopul de a ma opera la ochi) as fi fost obligata sa ma angajez- lucru pe care nu mi-l doream in perioada facultatii.
decizia de a iesi in oras sau a face treaba imi amintesc ca au fost momente in care am fost nevoita sa renunt la iesitul in oras cu colegii pentru ca trebuia sa spal haine sau sa fac curat – pe vremea aceea nu avem masina de spalat asa ca trebuia sa le fac la mana.
mancarea cand m-am mutat singura nu stiam eu sa fac prea multe de mancare. Si imi tot faceam tot felul de prostii usor de facut (cartofi prajiti cu vegeta si ochiuri) – motiv pentru care in clasa a 12-a am facut o gastritat urata. Totusi mai mergeam destul de des pe la tara de unde plecam plina cu mancare buna gatita sau imi mai aducea mama sambata sau mai trecea sora mea si imi facea ceva de manare.

2.       Ce au insemnat prietenii pentru mine?

Cumva, prietenii au fost inlocuitorii familiei. Au fost cei care mi-au fost tot timpul alaturi, persoanele care ma cunosc cel mai bine, fauritorii de bucurii, de vizite, de cuvinte incurajatoare. Intotdeauna mi-au lasat impresia ca ma plac, ma inteleg, ca le pasa de mine si de viata mea. Prietenii mi-au fost familie, mi-au fost prieteni, mi-au fost ajutoare (pana m-am mutat la Brasov o prietena mi-a platit toate facturile).

3.       Cum m-a afectat ca nu am avut parintii aproape si care e relatia mea cu ei (in special despre tata)?

M-a afectat in primul rand ca nu am avut sprijinul lor in luarea deciziilor. Imi amintesc cum i-am intrebat la ce facultate sa dau si mi s-a spus: la ce vrei tu. Nu am prea primit directii in viata din partea lor, si de multe ori as fi avut nevoie si poate multe decizii le-am luat din inertie, pentru ca nu am avut cu cine sa ma consult.

M-am trezit de multe ori plangand in strada la imaginea unui tata cu fetita de mana si imi era ciuda ca eu nu am avut parte de asa ceva. Dar chiar si atunci cand l-am avut aproape (am fost intr-o vara cateva luni la el) nu m-am putut apropia de el si imi este teama ca acest lucru nu se va intampla nicodata. Distanta e atat de natura fizica, cat si de natura psihica si emotioanala. Chiar si atunci cand e fizic langa mine (in sensul ca stam in aceeasi casa) imi e greu sa stau efectiv langa el. Imi e greu ca miroase si acest lucru imi transmite o nepasare fata de ceilalti. Imi este greu sa stau in preajma lui pentru ca e mereu nemultumit de  ceea ce fac, sau mai degraba nu fac. Lui ii pace casa sa fie farmacie, sa fie totul curat, spalat , calcat, arajat, iar eu nu sunt atat de organizata si se intampla sa ramana vase nespalate, haine necalcate etc. El are dreptatea lui in ceea ce spune, dar ma deranjeaza foarte tare felul in care o spune, mi se pare lisit de tact.

6 luni…

Ma uit afara si observ acelasi soare frumos ca in prima zi a vietii noastre in doi. Numai ca in loc de flori, abea daca mai observi cateva frunze…
Am fost intrebata de multe persoane: si cum e noua ta viata, cum e sa fi casatorita?
Raspunsul meu invariabil a fost: este foarte bine, e mult mai bine ca inainte. Totusi am tinut sa specific ca, daca nu ai persoana potrivita langa tine, poate sa fie foarte dificil si deloc usor.
Daca ar fi sa dau cateva sfaturi (nu ca as avea foarte multa experienta) nu as spune foarte multe dar as mentiona urmatoarele:
– nu te ridica din pat pana nu ai imbratisat pe cel de langa tine, nu adormi fara sa manifesti un mic gest de afectiune;
– nu o sa reusiti sa le faceti pe toate, mai bine neglizeaza praful decat partenerul (praful o sa se intoarca intotdeauna);
– sotiilor respectativa sotii! Nu e nimic nou, e un sfat pe care l-am preluat din Biblie dar care face minuni. E cel mai minunat cadou pe care il poti oferi sotului;
– evitati pe cat posibil prima cearta. Chiar si iertarea nu o sa aduca lucrurile la forma initiala. Fiecare cearta va lua ceva din intreg;
– programati timp de petrecut impreuna altfel nu o sa aveti niciodata timp;

Cat despre noi, eu cred ca am persoana potrivita langa mine. Cred ca daca as fi avut pe altcineva as fi luat bataie de cateva ori pana acum. Imi dau seama ca mai am multe lucruri de invatat, ca mai sunt inca copil in multe privinte, ca trebuie sa ma rog mai mult sa nu mai fiu atat de incapatanata.

Mai avem inca multe flori, dar am pierdut cel putin o frunza. Sper ca pana la primavara sa ud bine pomul ca sa faca mai multe flori sa pot inlocui frunzele pierdute… 🙂

Jurnalul unei zile de azi

Ora 3 jumate – 4 dimineata : o nastere are loc. Mama isi ridica ochii spre cer si multumeste pentru darul primit. Tot cerul se bucura si binecuvantari coboara  catre noul pamantean.

8 luni : mama constata ca pamanteanul nu poate sa se sustina pe picioare. In toate aceste luni pamanteanul plange in continu si, de parca nu ar fi suficient atat, isi mai smulge si parul din cap… familia e agitata, mama epuizata, fratii enervati

– Dar Doamne, nu mi-ai promis tu ca imi vei binecuvanta rodul pantecelui meu ? Unde este pacea, caci eu m-am increzut in Tine ?

1 an si cateva luni : pamanteanul zburda si deja leaga primele cuvinte, in loc de tipete sunt zambete.

– El nu intarzie in indeplinirea fagaduintelor lui. Doamne tu imi dai pacea…

In fiecare dimineata masa e indestulatoare, caci Preaiubitilor lui El le da painea ca prin somn.

De la 3 la 8 ani: pamanteanul este operat de 4 ori pentru aceeasi afectiune. Toti doctorii spun ca va recidiva si totusi pamanteanul nu a mai fost operat de acelasi lucru pana in ziua de azi.

– Tu ma faci sanatos si tu imi dai viata.

12 – 17 ani: pamanteanul alege sa nu mai asculte de sfaturile parintesti. Si-a batut joc de sanatatea lui, de familia lui, de banii primiti.

Domnul a gasit placere sa-i  scoata sufletul din groapa putrezirii. A aruncat inapoia Sa toate pacatele sale.

19 ani: pamanteanul intra la facultate si e convins ca nu va reusi sa-si ia examenele, dar decide sa isi asume acest lucru ca sa poate spune parintilor ca nu e in stare de asa ceva. 4 ani mai tarziu isi ia licenta cu 10.

– Tu vei fi cap si nu coada.

22 ani: Pamanteanul se auto intituleaza SEF AL INCOMPETENTILOR. Intr-un moment de nebunie isi asuma coordodarea unui proiect caruia ii vin in intampinare multe piedici. Isi aducea aminte de un mesaj de la TATA:

Ei vor lupta impotriva ta dar nu te vor birui, caci eu sunt cu tine ca sa te scap.

O zi de sabat : pamanteanul e trist, e obosit de o saptamana de munca, plictisit de aceleasi lucruri spuse la biserica, decida sa stea pur si simplu acasa. Nu este lasat singur, caci la 12 si ceva prietenii lui sunt la geam…

Momente in care pamanteanul nu a stiut incotro sa o apuce si ce sa faca, momente in care tot ce a mai putut sa faca a fost sa cada pe genunchi.

 El s-a indurat ori de cate ori l-am strigat, cum m-a auzit m-a ascultat. Ba mai mult decat atat mi-a aratat drumul si bine a fost cand am mers pe el. De acum stiu: ma intaresc si ma  imbarbatez. Nu ma inspaimaint si nu ma ingrozesc caci Domnul Dumnezeul meu este cu mine in tot ce voi face.

– Ma culc, adorm si  ma destept iarasi caci Domnul este sprijinul meu, caci m-a purtat pe umar de la nastere si mi-a promis ca pana la batraneta mea El va fi acelasi, pana la caruntetele mele ma va sprijinii si vrea sa ma mantuiasca.

Intr-o zi de azi m-am nascut

Intr-o zi de azi am avut necazuri

Intr-o zi de azi m-am facut sanatos

Intr-o zi de azi Domnul va veni

Si de la apus la apus Domnul e umbra mea pe mana mea cea dreapta.

Plin sau gol

In orice situatie de viata avem doar 2 posibilitati. Aparent nu ar trebui sa fie deloc greu. Trebuie doar sa alegem intre a si b. Din pacate eu aleg cam de fiecare data pe „b” – asta poate ca imi place b ca vine de la numele meu. Dar vreau sa ma schimb – nu ca nu imi mai place numele meu, ci pentru ca numele meu o sa fie mai frumos cu „a”. Nu, nu o sa fie usor, m-am invatat cu b si imi place asa, dar o sa fie mult mai frumos si mai linistiti cu a.

– poti sa fii enervat ca ai 5 seturi de farfurii de spalat / poti sa te bucuri ca asta inseamca ca ai avut ce sa manaci si mai mult decat atat nu ai mancat singur;

– poti sa te superi ca ai de asteptat pe cineva pana la 12:30 cand el a promis ca vine la 12 / poti sa te bucuri ca in viata ta exista oameni care vin sa te vada;

Si fiecare poate sa mai adauge cel putin un exemplu.

De la  – pana la / e b si e gol si sunt eu…

De la / pana la ; e a si e plin si asa imi doresc sa fiu…