BD Boutique

Am tot fost trasa de urechi ca n-am mai scris. Pentru parte n-am scuze, dar de ceva vreme am.

In august, pe cand eram la bai termale, unde n-ai altceva de facut decat sa stai si sa povestesti ne-a venit o idee (eram cu familionul). Nu a durat foarte mult si a inceput sa prinda contur si forme diferite. Asa ca m-am asociat cu sora mea si am purces la treaba.

Pe scurt suna cam asa: aducem haine second hand din Franta, selectate, spalate si calcate, de dama, barbatesti si de copii. Fac vanzari private acasa cu minim 2, maxim 5-7 persoane intr-o atmosfera placuta cu ceai si biscuiti.

Pe larg e complicat. Ni s-a parut extrem de simplu la inceput: cumperi, trimiti, vanzi. Dar totul necesita muulte ore de munca.

Istoria unui produs e insa complicata. Se cumpara de obicei la un pret, de cele mai multe ori, nesimtit. Se poarta de cateva ori apoi este dat. Este recumparat cu atentie sa nu prezinte defecte sau urme de uzura, este sortat cu alte haine de aceleasi pretentii de spalat, apoi este dus la uscat. Este impachetat si trimis spre Romania, Brasov. Aici este preluat de catre je, despachetat, reexaminat, calcat, pus pe umeras, pus eticheta cu un pret rezonabil, asezat pe categorii, trecut in excell. La cele la care apuc le fac si poze, le descarc, le uploadez online. Daca pana aici nu vi s-a parut asa de complicat sa va mai dau cateva detalii. Anunta prietenii si cunoscutii de ceea ce fac, prezinta-le in asa fel incat sa para atractiv si neagasant, vezi cand pot sa vina, programeaza-i si fa pregatiri sa le fie cald si bine.

Personal urasc sa merg la cumparaturi. Ori esti agasat de vanzator, ori nici macar nu ti se raspunde la salut. Asa ca incerc sa ofer o experienta diferita.

Pornita din dorinta de a-mi suplimenta castigurile, am constatat ca este mai mult decat atat. Este o experienta sociala deosebita. Ma intalnesc cu oameni dragi cu care nu stiu altfel cand m-as fi intalnit sau cunosc oameni noi foarte faini. Imi administrez mult mai bine fiecare minut liber, dorm mai putin si ma trezesc mult mai devreme. Ma dezvolt si asta e bine.

Am multe de invatat si sunt dispusa sa o fac asa ca daca aveti sugestii, recomandari, idei sunt bucuroasa sa le primesc.

Iar daca intr-o seara racoroasa vrei sa bei un ceai si sa ma vezi poti sa treci pe la boutiqul meu, o sa te primesc cu drag.

Daca ai fost si ti-a placut revin-o cu un prieten. Daca ai fost si nu ti-a placut spune-mi ce ar trebui sa schimb sa-ti placa. Daca n-ai fost si ai vrea sa vii contacteaza-ma si vedem cum ne pliem pe program. Daca n-ai fost si nu vrei sa vii eu zic sa-mi dai o sansa si daca totusi nu vrei, dar stii pe cineva caruia i-ar placea sa vina recomanda-ma.

Viata in roz

Printr-o intamplare nefericita mi-am pierdut ochelarii pe undeva prin Bulgaria. Tocmai plecat in concediu in Turcia. Cine are un pic trecut de minus 5 cam stie ce inseamna asta.

Printr-o minune gasesc reteta in portofel. Ca sa imi fac acolo alti ochelari era complicat asa ca mi-am cumparat lentile.

M-am bucurat eu cat m-am bucurat de lentile dar aveam nevoie si de ochelari. Ma uitam intr-o seara cu Gabi sa cautam niste ochelari – mi-au sarit in ochi nsite rame roz. Eu m-am entuziasmat peste masura dar m-a cam desumflat pretul. Gabi, sange de evreu, le facem o oferta si surpriza: i-am castigat :).

Am asteptat cu sufletul la gura ochelarii. Nu m-am putut abtine si am cam spus vestea la toata lumea. Si toti stiindu-mi piticul cu asortatul ma intrebau:

– dar cum o sa te mai asortezi?

Gandul mi se ducea instantaneu la esarfa, strampii si husa mea de telefon roz. Si oricum au si niste pietricele albastre si verzi. Plus ca nu mai sunt asa rigida cu asortatul, as pune orice culoare pe mine numai sa am ceva colorat. Nu degeaba mi-au luat si o esarfa galbena de curand :).

De vineri ii am. Parca am redescoperit America. De mult nu am mai fost atat de entuziasmata de ceva cum sunt acum de noii mei ochelari. Si, de parca n-ar fi de ajuns, acum mai vad si viata in roz indiferent in ce directie ma uit :).

Curand promit si o poza – inca nu am dar nu te-am uitat Laura.

1 an vechime

Inainte sa incep ce vreau sa spun as da cateva detalii legate de nunta noastra. Mi-am dorit intotdeauna ca la nunta mea sa am o rochita draguta rosie, scurta (nu mini, dar nu lunga cum se obisnuieste la rochiile de mireasa), sa imi fac codite impletite prinse la capat cu panglica rosie, sa am un buchet din flori de camp.  Nu am avut nici unul din aceste detalii la nunta (putin cel cu codite) si am ramas cu acesta dorinta – chiar daca nu le-am avut m-am simtit foarte bine si asa cum a fost.

Cand am cumparat rochia de miresa mi s-a parut bani aruncati – o porti cateva ore si gata. Si atunci, daca tot am cumparat-o am zis ca barem sa o mai port. Asa se face ca la implinerea de la 1 an de casnicie mi-am luat din nou rochia pe mine.

De data aceasta nu a mai putut nimeni sa imi stea in calea coditelor impletite si a buchetului din flori culese de mine. Am fost cea mai fericita sa fiu mireasa cu codite, cu panglici cu fundite rosii, cu buchet din papadii si cu pantofi albastri (stiu ca a iesit un pic de tricolor dar nu mi-a pasat).

Pentru Gabi mi-am dorit niste pantaloni scurti in carouri, o camasa lejera si o pereche de bretele si o sapca eventual. La Gabi nu s-au implinit toate acum dar mai avem inca ocazii.

N-am vrut sa ne bucuram singuri asa ca am dat anunt sa vina toti cei care vor sa se bucure impreuna cu noi. N-au fost multi, dar suficienti cat sa ne bucuram de prezenta lor.

Picand exact in ziua cu Junii Brasovului era lume puzderie pe strada. Ne-am intalnit in Piata Sfatului dupa care am purces cu alaiul imparatesc la plimbare (la coada la langos unguresc, in parcul central, sus la cetate unde era festival medieval). De cum am iesit pe strada am observat diferenta reactiei oamenilor fata de anul trecut: nimeni nu ne-a mai spus „Casa de piatra!” si nimeni nu ne lua in serios in afara de copii. Copii erau singurii care se bucurau: – mami, uite mireasa! Din pacate, odata cu inaintarea in varsta devii din ce in ce mai rigid in gandire si prins in patternurile sociale.

Chiar spuneam ca mi-ar placea sa mai merg la scoala sa povestesc despre experimentul nostru social si despre cat de mult suntem dependenti de traditie, patternuri sociale. Prin simplul fapt ca Gabi nu avea cravata sau papion nimeni nu l-a considerat mire. Foarte frumos a surprins si Gabi in postul lui.

Mie nu mi-a pasat prea mult de ce au crezut altii, eu m-am bucurat de coditele mele (ii spuneam mereu Emei sa le prinda in poze), de pantalonii in carouri a lui Gabi, si, mai mult decat atat de fericirea evenimentului: am implinit un an de casnicie, an in care am inteles mai bine ce inseamna a iubi, a respecta, a purta de grija, a fi fericit in fiecare dimineata, an in care am avut in fiecare zi motive sa ii multumesc lui Dumnezeu ca ne poarta de grija, an in care pur si simplu am fost fericita si implinita.

Cineva mi-a spus ca nu e bine ce am facut ca am provocat certuri in alte familii – nu asta a fost intentia noastra. Cred ca este bine sa sarbatoresti evenimentele importante ale vietii, sa reinoiesti legamintele facute si, daca e nevoie, sa ierti si sa o iei de la capat. Motiv pentru care data viitoare o sa facem un eveniment in care toti cei care vor sa isi aminteasca de ziua nuntii sa vina cu codite sau coc, cu pantofi albi sau albastri, cu rochie de mireasa sau rosie, cu sau fara buchet sa ne bucuram impreuna de binecuvantarea de a avea o familie. Cei interesati sa imi dea un semn ca sa stiu sa ii anunt de eveniment (eu as vrea sa fie la toamna ca prima data am vrut sa fac nunta toamna).

Casnicia te face sa arati din ce in ce mai bine

Vorbeam aseara cu o prietena despre cum ne mai merge, ce mai facem, la care ea mi-a zis:

– Despre tine cred ca iti merge bine ca areti din ce in ce mai bine…

Discutie care a facut sa ma bucur din nou de casnicia mea. Am mai spus-o si o repet. Nu cred ca exista pe fata intregului glob o persoana mai potrivita pentru mine. Am certitudinea ca aceasta casnicie este binecuvantata si ca aici e locul meu. Dupa 2 zile jumate de stat singura aseara jubilam ca un copil care a primit o sacosa de acadele colorate. Pur si simplu nu puteam sa adorm asa de fericita eram ca e din nou cu mine.

Frumos a surprins Roxi intr-o discutie: odata ce ai gasit omul care te defineste parca esti handicapat singur.

Familia e locul unde te simti cel mai implinit, locul in care te simti in siguranta, locul in care iti permiti sa fii vulnerabil, locul in care nu iti e rusine cu nimic din ceea ce esti si faci, locul in care poti sa razi si sa plangi exact atunci cand iti vine, locul desninat fericirii.

Bucurii

Ieri m-am simtit absolut franta. Ochii imi erau umflati si ma simteam epuizata – o stare nu tocmai prielnica pentru ziua de joi cand fac mancarea pentru Sabat.

Am ajuns acasa, frig bogna. Gabi ma suna si imi spune ca s-a taiat gazul. Sentimentele mele oscilau:

– e un lucru bun, asta inseamna ca nu pot face mancare si pot sa ma culc ca oricum trebuia sa stau in pat la cat de frig era sau sa ma supar pe Gabi ca nu a platiti factura.

Sunam la gaz, ne spune ca avem facurile platite la zi. Observam noi ca, de fapt, era gaz la aragaz, doar nu mergea centrala.

Pan’ la urma am rezolvat problema cu centrala si ma gandeam: s-a dus somnul meu pe apa sambetei.

Intre timp i-am spus lui Gabi ca sunt obosita si de planurile mele de somn. Dragul de el mi-a zis ca pot sa dorm.

– Trezeste-ma dupa 2 ore dupa ce fierbe fasolea.

– Poate ma descuc sa o fac eu. I-am lasat si o reteta.

M-a trezit sa o gust. Era foarte buna, dar m-am intors pe partea cealalta. Asa se face ca am dormit 12 ore si tare bine a fost. Mersi Gabi 🙂

10 luni si-un tort

Ieri am implinit 10 luni de casnicie alaturi de sotul meu drag. A fost o zi lunga, cu comitet, dar m-am gandit sa-i fac o surpriza sotului meu: un tort.

De cand ma stiu am facut foarte putine dulciuri: prajituri, fursecuri, torturi niciodata. Dar de cand caut tot mai multe informatii despre hrana cruda/ raw food am observat ca dulciurile se fac de fapt foarte simplu asa ca m-am gandit sa ii fac o surpriza. Si am inventat acest tort 🙂

Reteta o puteti gasi aici :).

Cu volanul in mana

-Hai sa mancam repede ca trebuie sa ajung la repetitie…

– Nu vrei sa iei masina?

– …. Esti sigur? Ai curaj sa mi-o dat pe mana?

– Trebuie si tu sa te inveti…

– Ok, unde ai pus cheile?

– Sunt acolo. Vezi sa ai grija si sa iei de volan (prietenii stiu de ce). Cand te intorci sa ma suni ca sa vin sa o parchez. (Pe Castelului e introtdeauna foarte putin loc si strampt).

Am plecat, a fost ok. Ma asteptam sa ajung leoarca de emotii la repetitie, dar nu a fost asa. Cand m-am intors mi-a murit motorul in panta… Si mi-am amintit de vorbele lui Gabi:

– Vezi sa nu-ti moara motorul in panta ca nu mai pleci de acolo.

Noroc ca nu erau masini in spatele meu ca m-as fi agitat… Mi-am amintit eu de la scoala de soferi ca in cazul asta trebuie sa ridici de ambreiaj si cand simti ca prinde o accelerezi… Si mi-a iesit din prima :).

Ajunsa acasa am vazut ca sunt 2 locuri de parcare. Am zis ca o sa reusesc si eu in cazul asta. M-am parcat, aproape foarte bine (mi-a fost lene sa o mai indrept putin, dar a ramas sufiecient loc pentru inca o masina…).

Am intrat in casa si iese Gabi surprins:

– Pai nu m-ai mai chemat.

– Pai daca am parcat-o de ce sa te mai chem?

– Surprins. Ai busit masina? A fost ok?

– Nu, este intreaga. Si a fost ok, numai ca n-am avut curajul sa iau oameni in masina. Scuze fetele, dar curand va duc acasa :).

5 din 2010

A venit vremea sa scriu si ultima realizare pe 2010.

M-am reapucat de FOTO. Am primit in folosinta aparatul lui Gabi, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

Totul a pornit de la o Deea pe care am cunoscut-o prin intermediul site-ului Lucruri Gratis.  Ea m-a invitat sa particip la un cerc foto si am acceptat provocarea. Rezultatele nu au fost spectaculoase, dar simplu fapt ca din cand in cand imi iau aparatul dupa gat si ma uit pe ici pe colo dupa niste cadre la o tema data e un progres. Pana acum am facut foto pur si simplu, acum a trebuit sa fac foto pe o anumita tema intr-un anumit interval dat – dupa mai bine de un an in care nu am mai facut foto, crezusem chiar ca mi-am pierdut aparatul…

Cateva posturi cu foto :

– dinamic;

– noapte;

– toamna;

4 din 2010

A patra realizare pe 2010 mentionata este faptul ca am rupt-o cu scoala, mai precis am terminat masterul.

Am  avut intotdeauna o preocupare catre sanatate si stil de viata, motiv pentru care mi-am facut licenta pe un astfel de domeniu (expozitie de sanatate pentru studenti). Cand a venit vorba de a cauta un master si ma uitam pe cele existente in Brasov mi-a facut cu ochiul unul: Management si Politici Sanitare in cadrul Facultatii de Medicina. Habar n-avem daca se pot inscrie si studenti de la alte facultati la el, m-am dus, am intrebat, nici ei nu prea stiau, pan la urma am incercat: mi-am predat dosarul in ultima zi si am zis:

– daca e sa intru la fara taxa e ok, altfel o sa stau un an pe tusa.

Mare mi-a fost bucuria sa ma vad a 2-a intrata. Buuun. Majoritatea cursurilor erau vineri seara, sambata sau in timpul muncii motiv pentru care nu am apucat sa merg. Mi-am vazut pentru prima data colegii, la fel si profesorii (doar unii) la primul examen. Am fost profund dezamagina de tot ce se petrecea acolo (se cereau bani de cadouri pt profi etc). In fine, am fost oaia neagra a anului ca mereu eram impotriva si nu vroiam sa dau bani.

In fine, a venit si ziua disertatiei. Cu ajutorul Laurei mi-am facut un site de prezentare a ceea ce inseamna S-A-N-A-T-A-T-E (soare, aer, nutritie, activitate fizica, temperanta, apa, tihna, echilibru).

Am intrat toti intr-o sala si am inceput sa ne prezentam pe rand lucrarile. Am ramas absolut socata ca cineva a facut o cercetare pe 3 persoane si prezenta in procente: 70 si ceva la suta… Cum poti sa iei disertatia cu o astfel de cercetare? Sa fi fost in comisie as fi oprit persoana respectiva pe loc, nu as mai fi vrut sa ascult nimic din ce are de spus persoana respectiva.

In fine, tot acest master a fost o profunda dezamagire pentru mine. Nu pot deloc sa ma „mandresc” cu 10 luat pentru ca 70 si un pic de procente din masteranzi au luat aceeasi nota. Nici nu stiu de ce m-am mai straduit sa fac ceva fain. In fine realizarea pentru mine e ca am reusit sa termin masterul cu bine fara ca macar sa merg la o ora de curs si pe majoritatea profesorilor i-am cunoscut exact la disertatie.

3 din 2010

M-am uitat acum pe postarile mele din 2010 ca sa vad ce am mai marcat. Se pare ca anul 2010 a fost destul de sarac in scris, sper ca anul acesta sa il intrec. Mi-am facut acum o mica ciorna cu ce o sa mai urmeze la partea de realizari 2010. Mi-au iesit 4, mai trebuie sa scriu 3, asa ca o sa vad la care o sa renunt. Imi vine sa renunt chiar la cea care scriu acum, dar nu am sa fac asta.

Realizarea pe care urmeaza sa o astern in cateva randuri este foarte comuna pentru majoritatea fetelor inca de pe 12-14 ani, dar pentru mine a fost ceva remarcabil pe care nu am crezut ca o sa se intample vreodata, si anume: mi-am cumparat pantofi cu toc. Si asta doar datorita lui Gabi.

Am cautat mult timp prin magazina o pereche de pantofi crem pentru nunta, a fost extrem de dificil, pana la urma am gasit unii care au fost un compromis ok la Bucuresti.

Inainte sa intru in magazin, inca din vitrina mi-a atras atentia niste pantofi albasti. Am intreat, m-am uitat la ei, mi se parea ca au un toc imens, dar mi-au placut tare, tare mult. I-am cumparat pe cei albi – doar dupa ei venisem pan la Bucuresti, si cand sa ies i-am spus lui Gabi:

– Mai lasa-ma sa-i vad o data.

Gabi a observat el ca imi plac tare si mi-a zis sa ii cumpar – oricum trebuia sa imi iau si pantofi de cununie. Problema era ca eu imi cumparasem deja rochie mov si nu puteam sa concep mov cu albastru. M-a aburit el cumva ca merge si i-am luat si tare fericita am fost pana de fiecare data cand ii port.

Si sa lungesc un pic povestea: nu am avut liniste de mov si albastru, si cu o seara inainte de cununie mi-am cumparat o alta rochie pe care o iubesc…